Editura Politehnica
 
     Editura Politehnica a fost înfiinţată la 12.XI.1996. cu gândul de a contribui la creşterea prestigiului universităţii titulare, prin publicarea unor lucrări reprezentative pentru potenţialul ştiinţific şi tehnic al Universităţii „Politehnica” din Timişoara. Aceasta nu înseamnă că autorii cărţilor publicate de editură trebuie să fie neapărat angajaţi ai Universităţii „Politehnica”. Editura Politehnica s-a afirmat ca „editura de profil tehnico-ştiinţific şi didactic din vestul României” care pune la dispoziţia cititorilor interesaţi, în primul rând, carte originală.
    Principalul ţel al Editurii Politehnica este să-şi consolideze poziţia ca unitate profilată pe carte tehnică, ştiinţifică şi didactică, aducând astfel un plus de prestigiu universităţii tutelare. Asigurarea calităţii (de conţinut şi formă) la un preţ rezonabil, este un alt obiectiv al Editurii Politehnica. În cazul cărţilor reeditate, se aplică principiul îmbunătăţirii continue atât pe baza sugestiilor făcute de referenţi cât şi pe baza observaţiilor editoriale sau a reviziilor de autor.
    Într-un climat stăpânit parcă de îndemnul clasic „scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” se publică de-a valma, de multe ori în regim de Scriere cu Răspundere Limitată faţă de cititor. Numeroase volume se nasc moarte, nu aduc idei noi şi nu se remarcă nici prin sistematizare sau stil. Dispar aşa cum au apărut  -   efemeride fără urma, fără rod:

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume au să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.


CĂRŢI-MODEL PENTRU EDITURA POLITEHNICA

Timpul decantează valorile şi pentru ilustrarea ideii cred că este nimerit să evidenţiem câteva cărţi, care, pot reprezenta adevărate modele pentru autorii Editurii Politehnica. Pentru a nu crea suspiciuni, s-a evitat efectuarea selecţiei printre cărţile publicate deja sub sigla editurii, şi cu atât mai mult, nu am avut în vedere autori cu care suntem în relaţii de rudenie. Totuşi, ni se poate reproşa subiectivitatea alegerii; dar cine nu e subiectiv ? S-au ales trei titluri din opera unor mari profesori ai Politehnicii, lucrări indiscutabil reprezentative pentru direcţiile specifice Editurii Politehnica: profilul, ştiinţific, profilul didactic şi profilul tehnic. Ordinea numitelor profiluri este dictată de ceea ce ar putea fi o „planificare”, tot subiectivă, a unei vieţi de dascăl şi om de ştiinţă. Mai mult....






    Astfel, cartea lui Traian Lalescu, „Introducere la TEORIA ECUAŢIIILOR INTEGRALE”, apărută la Bucureşti in 1911, republicata de Editura Academiei Republicii Populare Române, în 1956, este prima carte din lume despre ecuaţii integrale. Reeditarea este justificată tocmai de perenitatea lucrării: „Traducerea în limba franceză , apărută la Paris, în 1912, a jucat un rol important în dezvoltarea ulterioara a teoriei ecuaţiilor integrale, fiind cartea de bază a celor ce începeau studiul acestei discipline. Ea este citată în multe lucrări de specialitate, până în vremea de azi, ceea ce dovedeşte că este citită şi acum cu destul interes”.
    Volumul ilustrează bine ceea ce s-ar dori profilul ştiinţific al Editurii Politehnica. Autorul însuşi arată că lucrarea vine să sistematizeze un domeniu nou, aflat în fază de constituire: „De vreo zece ani încoace studiul unei clase de ecuaţii funcţionale a luat o dezvoltare aşa mare şi s-a arătat aşa de rodnic în consecinţe importante şi diverse, încât putem spune cu siguranţă, că în curând el va forma unul din capitolele cele mai frumoase ale analizei. Acest capitol se găseşte în plină perioadă de construcţie; de aceea am crezut că este util de a strânge la un loc rezultatele obţinute până acum şi de indica direcţiunile care au rămas încă deschise cercetătorilor”.
    Acest tip de carte se adresează unui cerc restrâns de specialişti. Perioada optimă de elaborare se situează, probabil, între 30 şi 40 de ani , după finalizarea doctoratului.
    Profilul didactic aflat în vederea Editurii Politehnica poate fi bine sugerat de lucrarea profesorului Constantin ŞORA, „BAZELE ELECTROTEHNICII”, publicată la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti în 1982. Sunt relevate cu grija „vechi şi frumoase tradiţii” în predarea electrotehnicii teoretice. În prefaţă şi bibliografie se regăsesc numele unor „eminenţi dascăli şi oameni de ştiinţă” cu merite în domeniu. Precizarea perspectivei din care este tratată materia, oferă un prilej suplimentar de a sublinia „contribuţiile importante ale profesorului acad. Remus Răduleţ”. Încadrarea lucrării în domeniul abordat, dublată de recunoaşterea contribuţiilor altor autori, este pilduitoare pentru ceea ce înseamnă probitate ştiinţifică şi rectitudine morala - calităţi pe care le dorim regăsite la toţi colaboratorii Editurii Politehnica. Meritele autorului sunt mai ales de natură metodică, didactică şi de sistematizare dar nu poate fi trecută cu vederea frumuseţea unui stil ştiinţific inconfundabil. Luată în totalitate, cartea este partitura unui domeniu pe deplin constituit, în interpretarea unui dascăl de talent, aflat el însuşi la deplină maturitate.
    Sfera de adresabilitate a unei asemenea lucrări este relativ largă şi credeam că genul poate fi abordat în mod optim între 40 şi 50 de ani, atunci când un profesor este stăpân nu doar pe latura ştiinţifică a muncii sale, ci şi pe mijloacele şi metodele necesare transmiterii de cunoştinţe .
    În sfârşit, profilul tehnic al editurii poate avea un model în lucrarea monumentală (18 volume) intitulata „LEXICONUL TEHNIC ROMAN” al cărui coordonator şi principal autor a fost profesorul (viitor academician şi preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale) Remus RĂDULEŢ. Din prefaţa la „elaborarea nouă” a Lexiconului, publicată de Editura Tehnică începând cu anul 1957, aflăm că prima ediţie, apărută în „şapte volume şi un indice alfabetic” a fost rosul muncii a aproximativ 400 de specialişti. Se înţelege că numai o personalitate cu mare prestanţă putea coordona un asemenea colectiv de autori. Mai trebuie spus că profesorul Răduleţ nu s-a mulţumit cu supervizarea activităţii membrilor colectivului ci a revizuit numeroase articole, a dat forma finală multora dintre ele, trecând prin filtrul propriu întreaga operă. În mod evident, în acest caz este vorba de o lucrare de dimensiuni neobişnuite şi de importanţă naţională. Scopul nu era doar „informarea enciclopedică în domeniile tehnicii şi ştiinţelor ei de bază” ci şi „unificarea şi fixarea terminologiei tehnice” româneşti.
    Saltul de la cele şapte volume ale primei ediţii la cele optsprezece ale „noii elaborări”, se explică nu doar prin introducerea unor lămuriri suplimentare a termenilor de specialitate, prin evidenţierea legăturii dintre diferitele noţiuni, ci şi prin completarea lucrării cu informaţii privind ultimele cuceriri ştiinţifice şi tehnice. Necesitatea unei astfel de lucrări se resimte acut mai ales în zilele noastre când „explozia informaţională” duce, pe fondul lipsei de standardizare, la preluarea fără discernământ a unor termeni străini nepotriviţi sau fals interpretaţi. Probabil ca vârsta optimă pentru abordarea unei lucrări de asemenea anvergură se situează între 50 şi 60 de ani, când autorul are cunoştinţele, experienţa dar şi prestanţa necesară pentru a impune standarde.
    Autorii unor opere ca cele referite mai sus au rareori parte de beneficiu material pe măsura efortului. Până la urma , recunoaşterea contemporanilor şi gândul condescendent al vreunui cititor întârziat, constituie cea mai suavă răsplată:

Carte frumoasă , cinste cui te-a scris,
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele care te-au deschis.